Sunt uşor obosit după o noapte cu trenul. N-am putut închide un ochi. Spun uşor obosit ca să-mi fac curaj. De fapt sunt praf.

De fiecare dată când ajungeam la Cluj, eram gata obosit. Treaba e că aveam în faţă o zi cu vreo şapte ore de predat. Mă usturau ochii. Asta era deja o constantă.

Merită. DA, merita! Meritau ochii lor…

Uitam de oboseală de foame, de sete, chiar şi de desele mele atacuri de panică. Veneam de departe să predau radio iar despre el, eu, nu puteam vorbi neutru.

Îi găseam înşiraţi, aşezaţi pe trepte, la intrare în facultate, cu cafele în mâini. Le vedeam ochii obosiţi deşi era dimineaţă devreme (sau diminiaţă, cum vor insista să spună). Simţeam gustul sălciu al ţigării proaspăt stinse. Întotdeauna am crezut că-mi creează linişte, calm. Prostii…

Ei erau foarte frumoși.

Atunci când I-am văzut prima oară, tineri şi atât de frumoşi am simţit un nod în gât. Nu ştiu de ce. De fapt mint, ştiu.Mă aşteptasem să mă întâlnesc cu nişte puşti. Nu, nu, nu erau deloc puşti.

Se uitau la mine cu o curiozitate nedisimulată. Venisem de la Bucureşti, eu, să le ocup lor weekendul şi să le stric somnul de după petrecere.

În cancelarie aveam emoţii, eu, omul cu mii de ore de live în spate. Aveam emoţii la o întâlnire cu nişte tineri. Atunci erau doar nişte. Încet se vor transforma în studenţii, prietenii, copiii mei şi mă voi simţi ataşat de ei ca marca de scrisoare, vorba cântecului.

Le simţeam privirile pe braţul ochelarilor, pe gât, pe piept, pe mâini… În special pe mâini iar eu aveam palmele ude de emoție exact ca atunci…

Am aşteptat foarte mult să te am în mâini şi să te învârt, să te dansez aşa cum doream eu, să văd cum te mlădiezi în mâinile mele sigure. Doream să te strâng în braţe aşa cum visează un îndrăgostit să-şi iubească regina. S-o vadă cum roşeşte de efort şi, totuşi, să citească în ochii ei plăcerea.

Întârziam cât puteam momentul, folosind cea mai actuală, la acea vreme, sintagmă: „a sta la coadă”. Simţeam că mi se apropie rândul şi tracul mi se mărea cu fiecare secundă. Închideam ochii şi-mi spuneam că mai am, şi-mi măream aşteptarea cu o bucurie şi o voluptate aproape machiavelice.

Am simţit la o mână grea şi sigură pe umărul meu. Era Capitain Transistor, îi vom spune doar Capitain, cel de-al doilea Dumnezeu pentru noi, pentru băieţi, pentru faptul că ştia foarte bine să facă ceva ce noi nu puteam încă decât să ne dorim, iar fetele îl divinizau pentru simplul motiv că era francez…

Era un om bine făcut, solid chiar, un fel de Porthos al lui Dumas, avea în jurul capului o bentiţă şi purta ochelari. S-a uitat la mine curios. Am înţeles. Îmi venise rândul…

M-am aşezat pe scaun ca un condamnat la moarte. Îmi simţeam mâinile reci şi picioarele tremurând. Capitain mi-a explicat primele mişcări cu un calm angelic. Reţinusem; Play cale mix tăiat cale.

Sângele-mi urcase tot în urechi. Le simţeam zvâcnind. Simţeam tot oraşul cu urechea pe mine. Atunci tot curajul meu de fost prezentator la radiodifuziunea naţională a dispărut. Îţi simţeam sufletul în mâinile mele şi îţi ascultam respiraţia oprindu-mi-se undeva în spate. Am simţit, pentru prima dată un nod în gât. Am deschis microfonul şi, cu tot curajul, am izbutit doar să mai

Zic „Bună seara, Bucureşti”.

Am întrebat cam câte ore trebuie să lucrăm. Capitain mi-a spus: în jur de trei-patru… Stătusem în faţa mixerului doar câteva minute. Mâinile mi-erau transpirate şi urechile îmi zvâcneau. M-am ridicat şi i-am făcut loc celuilalt. Obrajii îmi ardeau. Lucrasem prima dată în viaţă live şi un întreg oraş îmi auzise vocea gâtuită, în direct…