Au intrat în sala de curs, s-au aşezat liniştiţi (doar erau ardeleni), şi-au scos laptopurile şi, cuminţi au ridicat ochii spre uşă, spre mine, a curiozitate. Am intrat. Mi-am încrucişat mâinile pe piept şi m-am sprijinit de catedră.

– Vreau să facem cunoştinţă. Aveam în faţă catalogul. Puteam face prezenţa, ca la şcoală dar nu asta mă interesa.

Voiam să-mi apară din spate bună mea prietenă şi să-mi spulbere tracul… Cea mai bună şi mai devotată prietenă a mea ever:… VOCEA…

Se uitau curioşi, calmi, uşor distanţi. S-a făcut linişte deplină. Preţ de câteva secunde ne-am zâmbit… sincer, deschis, bărbăteşte…

Bună mea prietenă m-a scos iarăşi iar eu începeam să simt, din ce în ce mai tare, că am aşa de multe să le spun…

 

JINGLE

 

După şapte ore mă simţeam epuizat. Nu mai ştiu dacă-mi era sau nu foame. Sete nu-mi era. Avusesem în permanenţă o sticlă cu apă minerală. Cu toate astea îmi plăcea tare mult şi nu mă refer acum la apă. Am văzut mirarea din ochii lor atunci când i-am întrebat ce înseamnă pentru ei radioul. Îi vedeam atenţi şi le ghiceam efortul de a găsi capcana ascunsă în spatele întrebării mele copilăreşti.

“Radioul este un mijloc de comunicare”.

“Doar atât? Nu la asta mă refer. Pentru sufletul tău radioul nu cred că este doar un mijloc de comunicare. În cărţi sigur că asta scrie dar eu nu vreau să repetăm ceea ce este în cărţi. Ar însemna să ne batem reciproc joc de timpul nostru”.

Nu au înţeles ce voiam de fapt de la ei.

“Radioul informează”.

“Pe dracu. Am întrebat altceva. Am întrebat ce este radioul nu ce face radioul”.

Au mai încercat. Voiau să mă cunoască şi să încerce să anticipeze la ce se puteau aştepta de la mine. Un fel de cam cât de al dracu e profu’? Încercau răspunsuri seci, neutre, goale. N-aveau ei nici o vină. De vină eram noi, generaţia mea, cei care făcuserăm manuale alea pline de noțiuni și atât.

“Radioul este o joacă”. Linişte. Simţeam acel mă’, mă leshi?

“Este cea mai sinceră, exactă şi frumoasă joacă… E un spectacol cu o doză foarte mare de nebunie. Nu-l vezi pe cel care-ţi vorbeşte dar îţi place… sau nu, accepţi… sau nu, el îţi creează o stare… oricare ar fi ea”.

Acum nu-mi propun nicidecum să fac un curs despre radio. Pur şi simplu mi-am adus aminte de ei, de copiii mei de care îmi este foarte dor…

Mergeam să mănânc apoi urmau cele câteva ore de odihnă.

Îmi amintesc reacţia lor atunci când le-am dat de făcut o compunere şi le-am spus că au deplină libertate să copieze unul de la celălalt.

“Chiar ne lăsaţi?”

 “Sigur. Vă rog chiar. Sunt convins că vă veţi complica tare de tot iar eu, aşa stând datele problemei, chiar nu voi putea să mă plictisesc”.

 “A!… păi da, ne miram noi!”

Normal că nu copia nimeni. Cât de simplu rezolvasem veşnica problemă a profesorilor isterici!