Fiecare vis provoacă iar provocarea naște speranța. Aș putea spune că speranța, la rândul ei naște emoția . Fiecare anotimp are o proprie culoare. Niciodata toamna nu va fi altfel decât roșie, îmbujorată în patima pepenilor copti, vara galbenă, dogorită de fierbinte sărut solar, iarna, îmbătrânită în puritatea albului înghețat și primăvara înverzită în patima de frunze tinere.

Cantitatea de galben din suflet este căldură…Căldura fiecarei priviri căzută aiurea. Dragostea calmă a unui zâmbet, căldura palmelor întinse în sus, spre un cer strict dar senin al speranței, preaplinul inimii de poet care ar fi scris ca Nichita :

Mă culcasem lângă glasul tău.
Era tare bine acolo şi sânii tăi calzi îmi păstrau
tâmplele.

Nici nu-mi mai amintesc ce cântai.
Poate ceva despre crengile şi apele care ţi-au cutreierat
nopţile.
Sau poate copilăria ta care a murit
undeva, sub cuvinte.
Nici nu-mi mai amintesc ce cântai.

Mă jucam cu palmile în zulufii tăi.
Erau tare îndărătnici
şi tu nu mă mai băgai de seamă.

Nici nu-mi mai amintesc de ce plângeai.
Poate doar aşa, de tristeţea amurgurilor.
Ori poate de drag
şi de blândeţe.
Nu-mi mai amintesc de ce plângeai.

Mă culcasem lângă glasul tău şi te iubeam.