Așa da…așa nu…

“De ce n-aţi face voi radioul de pe vremuri?.Ar rupe tot”. Am primit întrebarea asta de multe ori. Ok, în ce era secretul nostru, dacă se poate numi secret? Simplu, totul era interactiv. Şi noi şi ei, cei de la “celălalt capăt al firului” trăiam unii prin alţii. Noi lucrăm 80% din timp cu microfoanele deschise. Deci se auzea (aproape) totul. Programele le gândeam noi și nu aveam un fucking playlist de urmat. Acest… playlist ni-l făceam singuri.
Ni-l stabileam fiecare în funcţie de moment iar muzica o căram de acasă şi nu era uşoară, la propriu. Rucsacul meu avea cam vreo 20-25 de kg. Era o „plăcere” când mai trebuia să urc şi 12 etaje (Hotel Modern, ce vremuri. Detaliul ăsta e pour les connaisseurs ), pe scări, în întuneric beznă, cu el în spate (sau pe umăr, deja nu mai conta). Muzica în sine transmitea ceva iar ce spuneam noi nu erau ştiri luate din ziare ca acum.
Acum se întâmplă o crimă. Am proprietatea cuvintelor. Este o crimă şi la adresa lor, a ascultătorilor şi la adresa noastră. Acum vii cu mâinile în buzunare la radio, vorbeşti doar de câteva ori pe oră, de obicei de patru (la şi zece, la şi douăzeci, la fără douăzeci şi la fără zece și se întâmplă să mai zici: “A fost ora”. Da`asta rar) iar muzica e aceeaşi la toate posturile de radio. La fel de tâmpită. Zilnic.
De la realizatori de programe radio s-a ajuns la glăsuitori la (să nu uităm) şi zece, la şi douăzeci la fără douăzeci şi la fără zece. Trebuie musai să scuipi trei-patru platitudini pe introuri zgârcite. Nu, nu, ăsta nu e radio. Asta e doar afacere.
Cândva… cândva era suflet… Nebunie şi suflet dar mai ales suflet… Suflet pe pâine. Noi, în manualele noastre stupide, pe care le-am făcut exact atunci când am fost cu desăvârşire lipsiţi de orice fel de inspiraţie, îi învăţăm pe ei, pe aceşti tineri minunaţi, fix prostia asta. Nicăieri, nimeni nu spune nimic de suflet.

Dintre toate păcatele radioului vechi, mai mari sau mai mici, el, sufletul, a fost primul pus la zid şi împuşcat pentru a fi îngropat adânc sub munţi de platitudine.
Acum e suficient să ieşi în piaţă şi să bagi cuiva microfonul “în mufă” întrebându-l ce crede despre… şi eşti om de radio. Nimic mai fals.
Așa tu nu creezi nimic. Ești un simplu executant. Pui doar o întrebare, (deseori şi aia cretină) şi, la fel de des, nici măcar tu nu crezi în ea.
Şi e atât de uşor să faci radio! Nu facil sau banal, să ne înţelegem.
Banalul, facilul nu permit investiţia. Nu ai în ce şi nu ai de ce.
Simplul, chiar dacă presupune câteodată stângăcie, e puritate, e dragoste, e plăcere, e chiar artă, deci îți cere imperios să pui suflet.
Dacă ceva îţi pare greu sau mult prea mare consumator de energie sufletească înseamnă că nu ești făcut pentru radio, mai bine renunţă, pentru ţine e un supliciu.
Radioul e un egoist feroce. Te vrea doar pentru el iar dragostea cu forţa e viol. Ce se bucură Mişu (căţelul meu)… Îi place probabil formularea. 🙂
Mă întreba cineva (dacă nu mă înşel Oana, sau Sorina, sau Anca, sau Radu, sau Sergiu, sau Micuţul, sau Ovidiu, sau Alex, sau Leoaica, sau…) ce e pentru mine radioul. Oho, ce mult timp le-a trebuit ca să mă întrebe!
Spun asta pentru că i-am văzut. Roşeau, tuşeau, ezitau. M-am bucurat enorm de întrebare. Nu mai eram profu’, eram unul de al lor…
Radioul pentru mine e ca o viroză. (A dracului comparaţie, de acord). E singura viroză din lumea asta de care nu vreau să mă vindec vreodată. Radioul până la urmă e chiar un mod de viaţă. Hai să-ți dau exemplul, ăla cu clubul: Nu poţi merge în club (ai răbdare să termin fraza) doar pentru că muzica e dată la maxim (ai văzut, nu voiam să spun ce credeai tu).
Apropos, pentru tine muzica trebuie să fie doar la maxim? Şi bucuria ta unde e? Diferenţa aia uriaşa dintre muzică şi zgomot, pe unde ai uitat-o?
În sfârşit, până la urmă, vorba poetului: “Un pahar face cât mai multe guri de femeie.”

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.


*